Cea mai mare bucurie le făcu însă coroniţa mîndră, pe care o aşezase Dumnezeu în capul fiecărei flori; unele aveau cunună albă, altele albastră, altele roşie sau galbenă. În cele din urmă, fiecare floare capătă şi un nume şi i se hotărî şi locul unde să crească şi să înflorească totdeauna.
Atunci florile se împrăştiară care încotro şi se bucurau foarte de rochiţele lor mîndre, colorate şi de numele pe care îl căpătaseră. Unele se duseră în grădină sau în luncă; altele se aşezară pe cîmp.
Multe se adînciră în pădure ori se urcară pe dealuri şi pe înălţimile munţilor. Aşa fiecare floare îşi alese un locuşor potrivit; şi acolo înflorea voioasă, sub razele calde ale soarelui.
Numai o floricea mărunţică şi gingaşă, cu petalele albastre ca cerul, stătea tristă la marginea unei ape şi plîngea, fiindcă îşi uitase numele.
Pe înserate, cînd Domnul trecu peste văi şi dealuri, pentru a vedea cum le mai merge florilor, ajunse şi la locul lîngă care se tînguia floricica albăstrie.
- De ce plîngi ? - o întrebă Ziditorul-Lumii.
Floricica povesti cît de bucuroasă era de rochiţa ei frumoasă dar că s-a jucat cu undele apei şi şi-a uitat numele. Dumnezeu îi spuse:
- Floricico, de ce n-ai venit la mine ? Ca să nu mai uiţi nici de mine, nici numele tău, să-ţi zici de acum încolo „nu-mă-uita”.
Şi aşa a rămas.
Dumnezeu, plecă mai departe zicând: “Va veni un timp, când mâna omenească nici te va mai sădi, nici te va mai culege şi oamenii te vor călca în picioare, precum vor călca peste inimile lor, fără a-şi mai aduce aminte că ceea ce odată s-a iubit nu trebuie a se uita şi ura va ţine loc mare în viaţa omului şi mă vor uita şi pe mine, căci omul va fi cel dintâi, care va aduce pe pământ ura, crima şi uitarea şi capăt la toate va fi moartea.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu